Cel mai iubit dintre pamanteni

Romanul are forma unei largi confesiuni, fiind scris la persoana I, prin care personajul principal, Victor Petrini, iti reconstituie existenta, incercind sa-i afle sensul acesteia. A cunoscut mai multe experiente erotice (Nineta, Caprioara, Matilda, Suzy) si, din diferite motive, a esuat in toate. A studiat filozofia si, tanar asistent, avea in fata o stralucita cariera universitara, ambitionand sa creeze o noua gnoza si compunand un eseu despre Era ticalosilor. S-a casatorit cu Matilda (creand incertitudine in prietenia sa cu Petrica Nicolau, caruia aceasta ii era sotie) si a avut cu ea o fetita, dar relatia conjugala se desfasoara sub semnul unei incompatibilitati intre cei doi si se degradeaza foarte repede.


CITATE


Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc...


Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, moare agăţat acolo fără scăpare.


Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire.


Dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorinţelor care nu se pot împlini... În timp ce ura e suverană, n-o poţi smulge până nu creşte, înfloreşte şi piere singură, uneori după ce a reuşit să nimicească în prealabil viaţa unui cuplu.


Dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănâncă viaţa.


Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?


Cum poţi să uiţi ceea ce până mai ieri însemna iubirea, dragostea însăşi, expresia ei tulburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul?


Ce e un om singur? Singur cu adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l urma.


Ce este o viaţă?... O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui.


Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la violenţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.


Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normalul, firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice?


E în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?


Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi...


În iubire, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, îşi părăseşte copiii...


Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decât dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Când însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mâine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.


Femeia este ca un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai când ţi-e sete, şi pe urmă, după ce bei, treci pe lângă el.


Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.


Ce e o despărţire? O simplă separare de corpuri.


Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără sfârşit.


Imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luând-o în derâdere la ceilalţi şi acceptând cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una dintre deosebiri...


Unii oameni, deşi au cultură, sunt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură.


Căsătoria e o temniţă în care oamenii, cu firi diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt...


Dacă dragoste nu e, nimic nu e.


Sunt oameni pe care învăţătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un neruşinat!


Trezeşte-te şi răspunde-mi sau, dacă nu poţi acum începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie...


A gândi puţin nu înseamnă totdeauna o deficienţă. Alte forţe ale sufletului, ţinute până atunci sub obroc de trufia gândirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l doreşti.


În sufletul ei, cuvântul păcat însemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit vreodată că putem săvârşi ceva abject rămânând curaţi, dacă, bineînţeles, curaţi suntem şi, dimpotrivă, putem fi puri în faptele noastre şi murdari în noi înşine.


În ceea ce mă priveşte, sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam că e fără limite, decât eram când ştiu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat?


Pisicile sunt superioare, când simt nevoia de tandreţe se mângâie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni.


Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori.



Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.


O femeie poate să ierte orice, în afară de faptul să nu-ţi pese de ea.


Sunt fericit în nefericirea mea.


A şti să râzi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul.



Sufletul tău nu poate rămâne inactiv, dacă nu mai iubeşti, începi să urăşti!


Sunt lucruri care, când ni se întâmplă, ne fac să ne dispară orgoliul, umilinţa nu ne mai umileşte, adevărul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate linişti.


Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îţi spui, ai făcut vreo greşeală care se poate repara. Poate la mijloc e o neînţelegere. Poate că iubeşte pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi.


Eu râd când e rău pentru că ştiu că o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că ştiu că o să fie rău.


Ce e un eşec? O întrebare de capitulare. De obicei, eşecul e ceea ce consideră alţii că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcţia barei şi s-o luăm pe alt drum, eşecul ar fi premisa unei adevărate victorii.


Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine.


Frumuseţea poate intimida, o fată prea frumoasă poate fi ocolită, ca şi una prea urâtă.


Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gândesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină, ci prin interferenţele cu viaţa noastră, pe care soarta i-a silit să le traiască.



Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.


Uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gâtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amândoi şi cel lovit te uiţi la el că deodată surâde ca un prost... Ei bine, nu e deloc prost, ci doar e curat, neatins de sentimentul umilinţei.


Cine trădează va fi trădat.


Politica mea e să nu fac politică.


Ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este!


Omul nu mai e acelaşi după ce descoperă ceva.


Inteligenţa lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuiţii.


Erorile fatale nu apar, adică nu se săvârşesc pe neaşteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el?


Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare.


Frumuseţea şi urâţenia fizică se metamorfosează şi se retrag din faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă


Ce-aş avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică?


Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi desoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară.


Timpul mort poate fi descoperit totdeauna când se produc trădările. Există un astfel de timp mort, neştiut şi nebănuit de cel trădat, când sentimentele alunecă şi nu sunt mărturisite celui care va fi lovit.


O viaţă glorioasă are adesea un sfârşit tragic.


Nu trebuie consumat totul într-o singură zi! Nici măcar într-o singură viaţă! Şi ce dacă o viaţă nu se împlineşte? Se va împlini alta, după tine.



Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.


Noi zicem de un câine care nu latră că nu muşcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o ştiu chiar toţi câinii.


Nicio femeie nu e frumoasă sau urâtă până când nu ajungi să o cunoşti.


Nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră dacă nu ar exista fericirea celorlalţi.


Rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti.


Fericirea nu are istorie, fiindcă istoria nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei.


Un divorţ e un eşec.


Infinite sunt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui.


Mă înfuriam, nu mai ţineam seama că sunt şi fete cu noi şi le spuneam la toţi că sunt nişte imbecili.


Sclavia femeii a încetat în clipa când o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face.


Un fior rece îmi strânse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel?


Până la un punct realitatea e mai puţin rea decât imaginaţia. Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire, sunt mai rele tocmai pentru că exprimă ceea ce imaginaţia nu poate inventa.


Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?