Despre Enigma Otiliei

CITATE

Un bărbat cu o singură femeie este emasculat de fapt.


E mai bine, cum spune înţelepciunea populară, să fii capul cozii, decât coada capului!



Viaţa avea aspecte multiple şi era stăpânită de legi interioare, sub apăsarea cărora orice om îşi avea iertarea lui.


Superficialitatea e o boală naţională, de aceea nu progresăm.


Senzualitatea firească a vârstei se lupta cu mistica erotică.


Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.


Poţi fi credincios unei femei, chiar făcându-i mici infidelităţi cu o alta. E un fel de a o preţui prin comparaţie. Ţi-am spus, sunt o fată cuminte până la un punct, nu sunt o sfântă. A păcătui cu un tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracţie în viaţă. Îţi dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.


Banii, ah, banii! Când o femeie iubeşte, ia banii de la cel bătrân şi-i dă celui tânăr.


Scopul căsătoriei este procreaţia, şi când o femeie nu procrează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă laşi să mă pierd în negura uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt, soţia mea.


Femeia, asta-i discordia lumii.


Aş dori din toată inima să fii fericită... cu mine.

La vârsta asta, voi, tinerii, jucaţi totul pe o carte.


Un om simplu nu are stimă decât pentru bunurile materiale, pentru autorităţile de toate zilele.


Tot ce s-a făcut mare în lumea asta, prin femei s-a făcut. Curtezane, nu femeile de treabă, au stimulat geniile.


Mai plăcut e să-ţi aduci aminte fericiri trecute, decât ca după o tinereţe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme.


Pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Rostul femeii este să placă, afară de asta nu poate fi fericire.


Dumnezeu este cauza dintâi şi scopul din urmă. Prin el, noi ne explicăm tot ce întrece puterea noastră de explicaţie şi dăm un sens vieţii.


În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai leneş dintre poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie.


Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.


Femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui.


Personajele

In “Sensul clasicismului”, G. Calinescu subliniaza ca "Orice literatura mare, asadar clasica, este o literatura de cunoastere, iar cunoasterea inseamna reprezentare rationala a vietii, spre deosebire de reprezentarea empirica, documentara". O astfel de literatura a nazuit sa scrie G. Calinescu in “Enigma Otiliei”, precum si in celelalte romane ale sale. Si fiindca "orice adevarata cunoastere se bizuie pe universalitate", personajele si imprejurarile in care actioneaza ele sunt tipice si vorbesc mintii prin imaginile concrete in care dobândesc plasticitate si devin inteligibile. G. Calinescu este un adevarat clasic si corespunde caracterizarii pe care a facut-o in studiul de care vorbim: “Adevaratul clasic nu se ridica de la particular la universal, facând sfortari inutile de a da semnificatie evenimentului, el exemplifica doar universalul, când acesta apare intâmplator, aproape formulat intr-un eveniment". Personajele romanului Enigma Otiliei sunt asemenea "exemplificari". Simplificând in buna masura, vom indica nota definitorie a fiecaruia.

Costache Giurgiuveanu este exemplu de avar caracteristic epocii;

Leonida Pascalopol este un aristocrat care isi cauta iesirea din blazare prin comportari rafinate si expediente erotice;

Stanica Ratiu este arivistul fara scrupul moral si escrocul locvace;

Aglae este "baba absoluta, fara cusur in rau”

Aurica - fata batrâna muncita de complexe erotice nesatisfacute;

Simion Tulea - maniacul decrepit, cazut in senilitate;

Titi - caz patologic de degenerescenta;

doctorul Vasiliad este un secondant al lui Stanica;

popa Tuica si-a schimbat porecla in renume;

Otilia este exemplificarea feminitatii, evoluând, in conditiile procesului complex al societatii burgheze, spre platitudine,

iar Felix exemplifica pe intelectualul in devenire, in aceleasi conditii.

O caracterizare mai pe larg a unora din personaje este deci necesara.

Costache Giurgiuveanu este pivotul romanului; psihologia sa de avar, urmarita de autor, detine frânele actiunii; ea explica si accidentul fatal, iar moartea personajului stinge actiunea. Avaritia lui mos Costache este indulcita de sentimentul patern pe care, il manifesta fata de Otilia, un sentiment insa care nu se realizeaza, fiind anihilat de teama de a se rupe de averea lui. Mai mult, afectiunea fata de "fe-fetita" sa apare si ca o compensatie morala pentru averea mamei Otiliei, pe care si-a insusit-o fara vreo forma legala, fapt ce a cauzat moartea acesteia si care conditioneaza acum starea materiala a Otiliei. Propriu-zis, o buna parte din averea lui mas Costache e averea mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care si-a insusit-o prin drept familial. In schimbul acestei averi, el ii da Otiliei afectiunea sa paterna si promisiunea ca-i va asigura viitorul. Sentimentul avaritiei ii terorizeaza viata si-i rapeste libertatea de a se misca omeneste in societate. De la inceputul romanului, personajul apare in aceasta postura. Tentativa de a nu-l primi pe Felix, desi ii este unchi si tutore - adica administrator al averii acestuia pâna la majorat - il defineste ca atare. Mai departe, "ciupeste" in mod meschin din veniturile lui Felix, dupa cum il "ciupeste" si pe Pascalopol la jocul de carti sau târându-se pe sub masa dupa o moneda cazuta din buzunarul acestuia, fara sa simta ridicolul situatiei. Cumpara material demolat, fiindca e mai ieftin, sau incearca la mai multe farmacii sa faca o reteta ca sa vada la care e mai ieftin si sa câstige astfel câteva centime. Manânca cu lacomie respingatoare la masa oferita de restauratorul chirias caruia ii vânduse cladirea restaurantului. Scena imbolnavirii subite, in care este dezbracat si imbracat - citata mai sus - dezvaluie pâna unde poate duce teroarea avaritiei care-i anuleaza demnitatea de om. G. Calinescu releva situatiile grotesti in care se afla personajul si-l ridiculizeaza printr-un comic irezistibil. Nici momentele "de suferinta ale bolnavului nu sunt lipsite de ridicol. Moartea lui nu inspira un sentiment tragic, ci unul comic, realizat parca de o farsa a destinului. La capatul consecintelor avaritiei lui mos Costache se profileaza drama Otiliei. Pentru ca n-a infiat-o la timp, ea ramâne dezmostenita, iar toata averea cade in mâinile Aglaei; pentru ca a ezitat sa puna la banca banii pe numele Otiliei, i-a furat Stanica; pentru ca "papa" se purta asa de "ciudat", Otilia cauta in Pascalopol un alt "papa", dar a dat peste un sot imbatrinit, pe care 1-a parasit intr-o aventura sentimentala.

Condamnând avaritia si pe mos Costache, - purtatorul ei - autorul romanului condamna societatea epocii, care a generat oameni cu asemenea vicii fatale, dezumanizante.

Leonida Pascalopol e mosierul care-si ingaduie lux si rafinament spiritual. Traieste si el un sentiment complex de paternitate, caruia i-a gasit un paleativ in familia lui mos Costache. Se cunoaste prea bine pe sine precum o cunoaste si pe Otilia. Marturisirea sa autobiografica este si o caracterizare bine stapinita :

"Eu, domnule Felix, da-mi voie sa ma marturisesc dumitale ca unui prieten, n-am fost fericit in casnicie. Intâia sotie nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. In sufletul meu de mosier prozaic se ascunde putin romantism. O cunosc pe Otilia de când era mica si pot spune ca a crescut sub ochii mei. Daca Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea sa-mi fac femeia cum vreau eu, as fi facut-o ca pe domnisoara Otilia. O iubesc si eu in felul meu, scumpe domnule Felix, pe Otilia, si poate ca nu ma insel când iti afirm ca si ea ma iubeste pe rnine. Nici nu e greu, fiindca un dezamagit ca mine e un om fara pretentii. Eu nu i-am cerut niciodata nimic domnisoarei Otilia si n-am prea stat ca sa disting ce e patern si e ce viril in dragostea mea.(...) Otilia venea la mine simplu, ca o fiica, si-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodata ideea ca e curtezana, ma ierti, care cere de la un barbat. S-a format intre noi o rudenie sui generis..."

Marturisindu-se mai departe lui Felix, il asigura ca e un om inofensiv, un batrin care nu se poate lupta cu tineretea lui, ca ar vrea, sincer, sa-i stie fericiti. "Domnule Felix, mi-ai intunecat existenta, iti spun drept, mi-ai stricat niste nevinovate tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental. Daca nu pot fi un amant, ramân totdeauna un nepretuit prieten si parinte. Pentru voi amindoi. Asa sa ma crezi!”

Iata pozitia lui Pascalopol. Ea e caracteristica. Daca Pascalopol, mosierul dezamagit, isi da seama ca o femeie când iubeste “ia banii de la cel batrân si-i da celui tânar", el s-a bizuit totusi pe sansa banilor sai. Si nu s-a inselat. Otilia 1-a urmat, dar 1-a si parasit. Din toata puterea lui materiala si spirituala a ramas numai eleganta vestimentara.

Aglae este definita intr-o convorbire dintre Felix si Weissmann, student si el in medicina, in felul urmator:

" ... asa o femeie rea ca matusa dumitale, sa nu te superi, n-am vazut... Este baba absoluta, fara cusur in rau, pot sa jur. Barbatul ei innebunea si fara infectie".

Schitarea portretului din primele pagini ale romanului, citate mai sus, evolueaza spre aceasta sinteza pe care autorul o autorizeaza. Aglae este si ea, ca si frate-sau mos Costache, o intruchipare a dorintei de a se imbogati. Tinta urmarita e averea acestuia. Pentru a o atinge, devine agresiva si instinctul pasiunii, care o stapâneste, se dezlantuie in mod salbatic ca la o fiara, peste care n-a trecut nici o unda de morala umana. Ocuparea militareasca a casei lui mos Costache in momentele când acesta cade bolnav, scotocirea febrila dupa bani si mutarea disperata a mobilierului in casa ei, felul in care este tratat bolnavul si apoi mortul dovedesc impulsuri izvorâte dintr-un instinct despotic. Despotismul Aglaei nu se exercita numai asupra clanului ei, ci il supune si pe mos Costache, care i-a luat frica, inhibindu-i gestul de a o infia pe Otilia, de a-i face testament sau de a-i "asigura viitorul". De asemenea, Otilia si Felix sunt timorati, iar reactiunea lor devine dezgust si dispret :

“in familia in care ma aflu - spune Felix - unul pândeste pe celalalt si-1 cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari mârsavii." Numai pe ginere-sau il accepta, fiindca il socoteste aliat si instrument al uneltirilor sale, fara sa-si dea seama ca acesta "ii va da lovitura".

S-a observat ca totusi Aglae isi apara familia si ca goana ei fara scrupule dupa averea lui mos Costache are o justificare in acest scop. Intr-adevar, pledeaza ca Simion sa-i dea zestrea Olimpiei, sotia lui Stanica; o compatimeste pe Aurica si-i cauta zadarnic un sot; il tine sub aripa ei de mama pe nevolnicul Titi; in acelasi timp insa il arunca in ospiciu pe Simion fara remuscari, pentru a se elibera de o povara, ca sa-si traiasca viata. Avida de avere, Aglae nu cunoaste nici un criteriu moral si manifestarile ei se dezlantuie orbeste.

Iat-o descrisa in momentul mortii lui Costache :

"In vreme ce cadavrul statea inert peste plapuma si incepuse sa ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica si Titi scotoceau in toate partile, trageau sertarele, desfaceau garderobul, cautau prin soba (...) Furioasa, Aglae trânti usile dulapurilor, trase covoarele, fara sa le mai aseze la loc, desfacu cutiile mari de la masa de joc si de la cea din sufragerie (...). Negasind nimic in haine, trase perna de sub capul lui mos Costache, privi pe sub cearceaf, apoi ridica cu putere salteaua, rasturnind cadavrul spre perete".

Aglae e un exemplu de monstru moral generat de burghezie, pe care G. Calinescu 1-a surprins cu mare arta in miscarile sale tipice.

Stanica Ratiu, avocat fara procese, isi exercita debitul verbal in sânul familiei si in cercul prietenilor. Tema lui favorita este paternitatea, casatoria, familia. Patosul avocatesc al discursului ocazional, instantaneu, este rezultatul unei experiente câstigate si pe care o repeta cu orice ocazie. Obiectivul urmarit este banul, pe care nu se sfieste sa-1 dobindeasca de la oricine si in orice calitate. Cere cu emfaza, afisând o mutra de "martir", si de la Otilia, si de la Felix si de la Pascalopol, si de la Marina, ca si de la rudele sale. Nu pierde nici o ocazie sa "ciupa", incredintat ca va putea pune odata mâna pe banii lui mos Costache, pe care, intr-adevar, ii fura pur si simplu. Imbogatit, paraseste pe Olimpia, casatorindu-se cu Georgeta; a fost chiar prefect intr-o scurta guvernare, este proprietarul unui block-haus si patroneaza tripouri si cercuri de morfinomani. Stanica este si el un produs al societaitii capitaliste, incadrându-se in seria tipologica reprezentata de Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Gore Pirgu si Iancu Urmatecu, eroul romanului lui Ion Marin Sadoveanu.

In zugravirea tipului, G. Calinescu foloseste o paleta bogat colorata, incât face din el "o figura extraordinara", cum observa criticul Ovid S. Crohmalniceanu, care adauga : "volubilitatea personajului are atâta intensitate vitala, incit ridica arta de a trivializa orice lucru si de a-1 umfla fantastic la o adevarata perfectiune. In materie de demagogie si versatilitate, Stanica are geniu. Nu e foarte departe de adevar când spune: "He, he, Stanica e profund, degeaba incercati dumneavoastra sa-1 luati peste picior”. (Literatura româna intre cele doua razboaie mondiale, vol. I). Daca Stanica “are geniu", acesta e un geniu al raului.

Felix si Otilia apar in roman, dupa marturisirea lui G. Calinescu, "in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie". Orfani, ei au nevoie de afectiune paterna, pe care, negasind-o in integritatea ei morala si fara sa le jeneze individualitatea, si-o acorda reciproc. Dragostea lor are si aceasta nuanta de sprijin mutual pentru a iesi demni de sub tutela venita din afara, fie de la mos Costache, fie de la Pascalopol. Dar in puritatea dragostei lor adolescentine s-au infiltrat umbriri ale mediului social - luat ca termen general – precum si particularitati ale propriilor temperamente: “Otilia nu spunea lui Felix ca nu-l iubeste, ci numai se apara de invinuirea ca nu-1 iubeste. Nu da nici un curs sentimentului, nu in forma brutala pe care, demult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibila cu draaostea adânca, dar sub cilipul proiectelor, al visarii impreuna. Felix ar fi voit ca Otilia sa spuna: "Mai tirziu, când vom fi impreuna", insa ea nu facea nici un proiect de viitor. Odata, ea daduse a intelege ca Felix are, mai intâi de toate, de indeplinit o misiune in viata, sa-si promoveze cariera, insa nu era acesta un motiv de a goni pâna si visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, si, daca ea juca constient o comedie, o juca cu multa finete si gratie.”

Dimpotriva, Felix e un "suflet limpede, incapabil de disimulatie, profund in sentimente", care nu-si poate inchipui dragostea "decit sfirsând cu casatoria"...

Pentru implinirea dragostei in acest sens, vointa lui se concentreaza in realizarea maxima a profesiunii. "Voi cauta -isi noteaza el in caiet, ca sa nu uite sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios". Si s-a tinut de cuvint. Stapân pe sine, Felix pune frâu instinctelor biologice si in lumina eticii sale pastreaza casta si pura dragostea pentru Otilia. De aceea, pentru el Otilia ramâne o "enigma” si fuga ei cu Pascalopol nu-i produce decât o criza trecatoare de adolescenta fara sa se transforme intr-o drama. Felix este un spirit rational, care nu se pierde in nebuloasa tineretii, desi e stapânit de o dragoste mare si curata.

Otilia poarta in ea enigma eterna a feminitatii: "Otilia traia cum cânta la pian, zguduitor si delicat, intr-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stapinite si justificate". De aceea, socotea ca adevarata viata nu tine decât câtiva ani. Si a preferat sa traiasca intens, dramatic, acesti ani, decât sa astepte implinirea profesionala a lui Felix. Pentru ea "fericirea" trebuia sa fie imediata, ca o alunecare intr-o vâltoare pe care nu poti s-o eviti. Ia visa viitorul ca un sir de explozii neprevazute. Acest neprevazut al aventurii pe care-1 cauta cu aviditate a azvârlit-o si din bratele lui Pascalopol, devenind "nevasta unui conte, cam asa ceva", cum il informeaza Stanica pe Felix. Fiinta tulburatoare, cu.miscari gratioase si pline de lirism, esueaza, in vârtejul social al placerilor nepotolite, intr-o casnicie exotica si o platitudine feminina, care a stins. totul. Daca a fost o enigma pentru Felix si pentru Pascalopol, pentru noi dezlegarea enigmei sta in conditiile moralitatii burgheze care a absorbit-o.

Fondul social al romanului e prezentat in optica unei perspicacitati critice de ordin balzacian.

Personajele lui Calinescu sunt admirabile studii de caracterologie. Romanicirul il continua in acest plan al operei sale pe Caragiale, scriitorul de cea mai severa tinuta clasica din literatura româna. El creeaza personaje caragealesti ca Aglae, Stanica Ratiu, Aurica, Weissman.

Realizare artistica a personajelor


ANTITEZA se constituie intre personajele prezentate pâna acum si celelalte trei care il ocrotesc pe Costache : Pascalopol, Otilia si Felix. Actiunea se precipita când mos Costache cade intre caramizi si e gasit de Marina. De acum lucrurile se schimba intr-o strategie militara al carei sef de stat major este Aglae : "Aurica, vino repede, ca i-a venit rau lui Costache ! Cheama-1 si pe Titi. Treceti dincolo sa nu fure vreunul ceva. Marino ! Tu alearga iute la Stanica. Sa vie si el si Olimpia si sa aduca doctorul pe care-1 stie el. De acum comicul, ridicolul si grotescul devin si mai suculente.

Expresia seninatatii e Pascalopol, care dupa ce a dat dispozitii cu privire la rosturile financiare care privesc pe Otilia, ia flautul (preferinle muzicale calinesciene) ai stând a la turca pe sofa cânta Menuetul lui Mozart. Poate ca Pascalopol e un alter ego al lui Calinescu, o voce a lui, dintre multele. El a fost acuzat de idealizare, dar cu situatia pe care o avea, cu educatia sa si cu antecedentele sale, nu putea face altfel decât cum a procedat; spre a fi logic in dezvoltarea actiunii. El e un vade mecum al generozitatii, un suflu al afectiunii dezinteresate. E un personaj reusit, o spusesera inca din 1938 atât S Cioculescu cât si Perspessicius: Plimbarile propuse sunt o evadare in aproape fantasticul spatiu al deliciilor naturiste. E ca un erou stendhalian, cu posibilitati de trimitere la idei sentimentale, la tema vielii asa cum e. Nu e tiran nici rigid fata de femei, ci filozof in felul sau, fiind foarte evoluat si rafinat in comparatie cu bestiala Aglae. Dar la minunata sa mosie (crede el), dispozitiile date de dânsul sunt aspre si categorice, caci "avea disciplina sufleteasca de a nu se lasa pacalit”. Elegant, monden, el se acomodeaza situatiei si renunta la Otilia când constata ca nu formeaza ceea ce ar fi dorit amindoi. S-ar putea spune ca prin acest personaj se ilustreaza lipsa de conflicte pe plan material si moral; in tot cazul, el nu le oglindeste. Personajul e transfigurat in sensul claritatii si olimpicului.

Otilia are o enigma pe care Felix vrea s-o afle, dar de fapt si Felix are o enigma, indescifrabila, cu toata exegeza ce s-a facut in legutura cu vizita Otiliei la dânsul, in timpul noptii. Odaia fetei are trei oglinzi mobile, metaforic celei trei atitudini ale acestor trei personaje ce formeaza un triumvirat moral victorios asupra imoralitatii Tulenilor, Sohatchilor si a lui Stanica. Motivul oglinzilor nu este aici pur decorativ, gratuit, ci implica un tâlc al interiorului personajelor. Mobilitatea uneia dintre ele; este insesi mobilltatea psihicului Otiliei care nu se poate cristaliza deodata “Sint o nebuna, Felix, nu trebuie sa te iei dupa mine”, zice Otilia. Ea trece repede de la o stare la alta, ca apele oglinzii care reflecta tot alte vedenii si peisaje. Ca unui erou din Cezar Petrescu, i se implineste orice dorinta. Felix, care nu e pozitivist, un om de stiinta, care admira tenaci tatea, autoritatea, siguranta omului in toate, nu poate intelege mobilitatea tinereasca a Otiliei, caci el stie ca lucrurile trebuie sa fie precise, statornice pâna la o anumita limita. Labilitatile sufletesti nu sunt bune si oamenii nehotarâti sunt nefericiti. Otilia e rece, tatoneaza uneori, dar si copilariile ei, capriciide ei ne fac sa tremuram de emotie, sa zâmbim iertator. Ea face serios bucatarie dar face cu ingenuitate costumatia papusilor, alternând suavul cu banalul. Felix nu intelege acest continuu balans intre una si alta : il iubeste pe Felix, dar se casatoreste cu Pascalopol. Stralucirea mondena si intimitatea ii cer prioritatea si ea se straduieste sa le satisfaca pe ambele. Ea este o enigma pentru Felix si Felix e o enigma pentru Otilia, caci s-a stapânit in mod exceptional, urmându-si linia sa etica.

Otilia e aici tipul adolescentei adorabile, neuitate, inefabile, contradictorii din inocenta, pe care nu o poti uita, cum spunea Ibraileanu despre astfel de chipuri de femei. Avatarurile Otiliei provin din dezinteresul ei total pentru ce trebuie sa faca rational si optiunea ei finala pentru America de Sud are ceva atât de romantic incât se armonizeaza cu firea ei " Tu nu cunosti viata, Felix - relua Otilia ideea - pentru o fata, reusita in viata nu e o chestiune de studiu si de energie. Admir inteligenta si vointa ta de barbat, astea nu sunt bune si pentru o femeie. Rostul femeii este sa placa, in afara de asta nu poate fi fericire “. Iar tot atunci, in convorbirea cu Felix : "Succesul nostru in viata e o chestiune de viteza, iubite Felix. Ah, ce rau imi sta negrul, ma invineteste la fata. Dupa scena aceasta, Otilia isi imparte lucrurile. Apoi va spune : "De obicei fetele admira pe oamenii ca tine si merg dupa oameni ca Stanica”. Otilia a fost o enigma si pentru Pascalopol. Din nostalgia amintirilor pure, dupa razboi, deci dupa 10 ani cel putin, Felix trece din nou pe strada Antim, unde statuse Otilia in vremea tineretii ei, ca sa vada imensa paraginire si sa auda ecoul ca nu sta nimeni acolo.

Felix e tipul omului echilibrat, clasic, rece, Intreprinzator, sigur de sine si tenace, casatorit bine, ajuns profesor universitar. El e plin de vointa si stapânire de sine, un gentlemen cu Otilia, care il intelege la sfârsit ,ca el nu e capabil de nebunii. El are constiinta valorii personale si e pregatit solid in meseria sa. Pentru Pompiliu Constantinescu, Felix reediteaza situatia din "Cartea nuntii” in ce are tânarul mai poetic, dar tratat obiectiv. E de un avânt explicabil la un tânar student in medicina, fiu el insusi de doctor, cu insusiri exceptionale si nevanitos, nepedant. Când fata nu-i raspunde la scrisoare, Felix pleac, pe jos pâna la Baneasa, prin frig, ca spre a compensa durerea pe alt plan.

In romanul "Enigma Otillei”, categoriile tragic, comic, ridicol, transferul lor reciproc, intrarea unora in sfera altora se face cu abilitate incât tabloul social al epocii 1909-1922 (acesta din urma sugerat in final) apare cu garantia autenticitatii maxime când e vorba de transfigurarea relatiilor pe planul fictiunii literare. Mediile sociale investigate, minutiozitatea analitica, morala, tipologia il fac balzacian.

“Enigma Otiliei” e unul din cele mai bune romane ale perioadei interbelice românesti, model de epica balzaciana modernizata in stil clasic.


Romanul balzacian este în esenţă un roman doric care releva un anume tip de valorificare a formulei realiste. Altfel spus, balzacianismul sau balzacianism realist cunoscut şi sub numele de realism critic are 2 valenţe estetice: romantică şi dorică, fapt ce a dat naştere unui fenomen literar complex care a avut drept model romanul lui Honore de Balzac. Cu alte cuvinte balzacianismul = epoca în care individul burghez, rapace şi însetat de avere vrea să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violenţă şi individualism. Apar in imaginarul romanesc intrigi tenebroase, conflicte violente, pasiuni atroce dezlanţuite în jurul zeului epocii – banul.

Într-o epocă în care în literatura romană se remarcă romanul ionic de analiză psihologică, subiectiv, feminin. G Calinescu pare a opta pt formula balzaciană. Astfel Constantinescu remarca că romancierul apelează la formula balzaciană a faptelor comune, fixând nişte cadre sociale bine precizate, o frescă din viaţa burgheziei bucureştene; Crohmălniceanu aşează romanul “Enigma Otiliei” sub semnul reconstituirii balzaciene şi clasificării caracterologice.

Aceste note definitirii sunt evidente şi în romanul Enigma Otiliei care este un roman doric, realist balzacian, obiectiv.

- semnificaţia titlului

- geneza romanului

- structura operei şi compoziţia.

Perspectiva narativă :

Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient si omniprezent, heterodiegetic, perspectivă din afară, focalizare neutră, viziune auctorială. Perspectiva naratorului este completată de cea a personajului martor – Felix – prin intermediul caruia sunt introduse în scenă celelalte personaje.

1) Tema romanului – nomenclatorul tematic este reprezentativ pentru romanul balzacian.

2) Alt element specific este incipitul– fixarea atentă a personajului; incipitul este simetric cu desinitul / epilogul romanului pentru că opera debutează şi se încheie prin tehnica circularităţii epice cu imaginea lui Felix Sima care după întâlnirea cu Pascalopol şi după contemplarea fotografiei Otiliei revine pe str Antim rememorând cuvintele lui moş Costache “aici nu stă nimeni”. În plus desinitul nu coincide cu deznodământul, pt că deznodământul = moartea lui moş Costache, determinând plecarea Otiliei şi despărţirea celor 2 tineri.

3) Un alt element specific balzacian este conflictul – istoria moştenirii lui moş Costache şi generat de acumularea de tensiuni între familiile Tulea şi Giurgiuveanu, pe fondul agravării bolii lui moş Costache.

4) Intenţia de reconstituire a unei epoci şi a unui mediu social : începutul secolului XX, mediul citadin bucureştean.

5) Punerea în comun a caracterelor cu mediul social în care trăiesc.

6) Folosirea spaţiului ca mijloc de caracterizare a personajelor (descrierea unei case)

7) Formule narative de aspect balzacian: expoziţiunea cu fixarea exactă a timpului şi personajul martor Felix care rezolvă de la început problema instalării cititorului într-un mediu fictiv străin.

8) Tehnica circularităţii epice

9) Încercarea de a descoperii scheme tipologice universale – tipologia personajelor (!exemplu Giurgiveanu!).


Este însă evident faptul că deşi pare a fi scris în registrul canonic balzacian, la o lectură eficientă, Enigma Otiliei este o scriere polemică la adresa balzacianismului. Această idee este susţinută de critica literară prin opiniile lui N.Manolescu “Arca lui Noe”, Nicolae Balotă “De la Ion la Ioanide” şi Ion Negoiţescu “În istoria literaturii române moderne”. Ei dezbat elemente polemice ale romanului, după cum urmează.

Subscriem evident opiniile lui N.Manolescu potrivit căreia la G.Călinescu “este un balzacianism fără Balzac”. Romanul descoperă polemic o formulă ce nu mai saisface orizontul de aşeptare al cititorului. Argumentele ar putea fi că “Balzac are vocaţia de a creea viaţa în timp. G.Călinescu o are pe aceea de a o comenta”.

Manolescu şi Negoiţescu identifică în Enigma Otiliei un roman comic. O jucărie perfectă de un epic “prea pur, prea tehnic şi fără altă motivaţie decât gravitatea şi estetică prea evidentă.

Personajele nu sunt doar tipuri realist balzaciene, ci,ca intr-o comedie a automatismelor, par a fi lipsite de moralitate, schematice, vidate de conţinut sufletesc asemeni eroilor lui Caragiale care trăiesc doar prin cuvânt. Ca în comediile caragialiene nici un personaj nu evoluează, iar evoluţia se resimte numai la nivel actorial, căci dacă personajul nu se schimbă dau impresia unor “păpuşi mecanice al caror arc a fost întors până la capăt”.

Astfel spus unitatea in romanul Enigma Otiliei permite raportarea la “commedia dell arte”.

Nicolae Balotă consideră că personajul romanului reprezintă o faună romanescă “o mulţime caricaturală înconjoară o fiinţă sau un cuplu de nevinovaţi, căci Satyriconul are nevoie de un ochi al nevinovăţiei”.

(roman latin scris de Petronius, nobil roman contemporan cu Nero).

Efectul acestei perspective e dualitatea planurilor narative pe care sunt situate personajele: pe un plan apar ca pe o scenă “santimbanci” - “La ora12ziua” : Costache, Titi, Aurica, Aglae, Stănică; pe de altă parte remarcăm inocenţii (homonovus): Felix, Otilia, care urmăresc spectacolul.

Spre deosebire de clasicii care au viziunea unităţii, Călinescu are viziunea umanităţii în ruptură (se poate observa în deznodământ destrămarea clanului Tulea prin intermeidul a ceea ce Sdamian numea opoziţia dintre forţele centripete şi centrifuge – unele repr perspectiva unificatoare iar celelalte perspectivă dezbinatoare, mai puternică în roman. Arta formării unor chipuri umane se asociază cu o intenţie marcată de deformarea prin grotesc.

Grotescul este o dimensiune estetică fundamentală in Enigma Otiliei care nu apare in clasicism. Surse ale grotescului după Nbalotă sunt :

a) deformarea monumentalului şi grandiosului în arhitectură; casa lui moş Costache este un amestec de stiluri, kitchul cu imitaţii în conturarea salonului casei: faimoasele adulterări donateliene, salonul casei e definit drept “o anticameră a morţii”.

b) portretul personajului e grotesc şi vizează comicul. Stănică se vaită de inimă, il trage pe sfoară când pe Felix, când pe Costache, aduce la căpătâiul bolnavului un doctor fals.

c) limbajul este situat în registrul comic, căci subtilitatea romanului e de natură estetică, nu psihologică. Relevant e cazul lui Stănică, un Caţavencu şi la nivelul discursului, când doctorul e chemat la căpătâiul lui Costache îl declară pe acesta în afara pericolului Stănică simulă entuziasmul “ddomnule doctor sunteţi providenţa noastră. Încă odată aţi savârşit o minune ridicându-ne pe bunul nostru unchi. Va suntem în veci recunoscători”; în continuarea replicii escrocul subliniază printr-un aparte: “mama ta de pesevenchi, gândi Stănică in sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu.”

d) deformarea discursului dialogat – dialogul e deformat de bârfă “bârfa vă adună şi ea vă împrăştie”. În roman bârfa este o artă de conversaţie de la simpla transmitere de veşti la clevetire şi calomnie. Aici e cazul babei absolute şi al domnişoarei bătrâne care utilizeaza cuvinte răutăcioase prin raportare la Otilia “dezmăţată, o fată fără căpătâi”. În consecinţă Balotă vorbeşte despre arta”bârfei” în romanul călinescian.

e) grotescul rezultă din ignorarea oricăror valori morale, deoarece clasicismul este un curent al virtuţilor, al elementelor moralizatoare în timp ce Călinescu evocă o lume indiferentă la orice aspect moral.

În consecinţă se poate afirma că G. Călinescu a aplicat arta balzacianismului în roman.